Faceți căutări pe acest blog

Se încarcă...

duminică, 18 septembrie 2016

RISIPIRE

Era sfarsit de vara : o vreme splendida, cu soare potolit si cer albastru. Eu tocmai ma casatorisem si eram fericita zburdand ca o vabiuta.  
Aflasem ca fosta mea diriginta era internata in spital cu o pneumonie rebela, si, cum ramasesem atasate una de cealalta, am decis sa-i fac o vizita.

Cand am intrat in salonul auster, mirosul de medicamente se mai domoli sub tromba de aer proaspat adus brutal de curentul starnit la deschiderea usii.
Am remarcat-o mai intai pe doamna ce ocupa patul de langa fereastra inalta, cu cercevele robuste, cremoane solide si sticla murdara. 
Slaba, palida si vizibil suferinda cum era, nu ai fi putut sa-i dai o varsta, dupa cum, chiar daca ai fi intalnit-o in multime, nu ai fi putut sa treci pe langa ea fara sa o observi.   
Avea un par special, aramiu, sarmos, destul de tern si oarecum decolorat, care iti atragea privirile si te facea sa-ti imaginezi frumusetea lui de altadata. Femeia avea toate insemnele frumoasei roscate autentice de odinioara: ochi de un albastru intens, pielea extrem de alba, fina, subtire si pistruiata... Timpul si, negresit, suferinta ii brazdasera teribil tenul ei tipic care arata acum ca o foita fina sifonata in sute de pliuri.  Si cu toate astea era frumoasa conservand, dincolo de slabiciune, farmecul unei femei imortalizate in picturile flamande.
De indata, draga mea profesoara facu prezentarile:
- Fosta mea eleva ... Doamna Nina D.!  
- Incantata, am spus eu, prezentandu-ma cu noul meu nume, fericita ca am aceasta ocazia! 
Ea m-a privit drept in ochi si mi-a intins o mana fina cu degete stravezii. Strangerea  a fost surprinzator de ferma ceea ce m-a surprins si mi-a placut. 
Mi-a zambit si atunci am remarcat ca avea proteza dentara...
- Nina, e mai simplu, zise ea cu ton camaraderesc.
Am avut senzatia stranie ca o cunosteam, ba chiar ca si vorbisem cu ea. 

Cat am stat acolo am luat-o partasa din priviri la toata discutia purtata cu fosta mea profesoara.
La plecare, le- am intrebat  pe amandoua ce doreau sa le aduc la urmatoarea mea vizita si raspunsul doamnei D. m-a surprins.
- As dori sa ii duci acest plic lui Betty, daca esti amabila! E o lista cu ce-mi mai trebuie. Daca i-o duci... castigam timp, zise ea cu voce slaba, respirand greu si tusind dupa fiecare vorba.

Eu am facut ochii mari, incercand sa inteleg ceva ce se parea ca imi scapase. Cine era Betty? Eu cunosteam o singura Betty si aceea era... 
Ah! "Desigur, mi-am zis, acum stiu si cine e Nina D. si de unde vine impresia mea ca o cunosc!".

Dra Betty era modista din cartierul nostru si Nina era sora ei. Profesoara mea ii spusese desigur cate ceva despre mine si ea, convinsa ca o cunosc pe Betty si magazinul ei, m-a luat la sigur! 
Despre Nina D. stiam cate ceva din povestile de cartier, dar eu nu o vazusem niciodata. Era ceea ce se chema un detinut politic !

Am facut cu placere comisionul, orice vizita in merceria lui Betty fiind un regal! Aceasta s-a bucurat sa ma vada, dupa lunga perioada de cand plecasem din cartier, si sa primeasca plicul cu pricina. Draguta, ca de fiecare data, mi-a oferit la plecare o splendida floare-cocarda cu nuante de violet, pe care o mai am inca si azi!

Dupa o saptamana mi-am reinnoit vizita la spital.
Cand am intrat in salon veselia mea paru imediat nepotrivita. Banuiam ca ceea ce discutau ele nu era tocmai un subiect
nostim.
Profesoarei mele ii murise sotul de curand si inca nu parea sa fi asumat pierderea lui, iar Nina D traise un infern…
- V-am adus un Paris-Match, vechi dar bun de citit, am zis eu cu elanul ceva mai domolit de admosfera ce plutea in aer.
- Daca am trait atat fara sa stiu ce scrie in Paris-Match...    replica Nina cu aer plictisit si fara sa-si incheie fraza.
Eu am inghitit in sec.
- Tocmai vorbeam despre faptul ca viata omului poate depinde adesea de atat de putin... zise profesoara mea, incercand cumva sa indulceasca reactia Ninei.
 Aveti dreptate. Inteleg ca tocmai am facut o gafa... am raspuns eu in loc de scuze. Desigur, banuiesc ca ati trait experiente  inimaginabile... 
- Eram studenta la Litere si Filozofie... Nu aveam inca 20 de ani. In ziua aceea, 8 noiembrie 1945, in Piata Palatului urma sa fie o demonstratie pro-monarhica a tineretului liberal. 
Logodnicul meu avusese febra toata ziua si a adormit, asa ca nu a mai ajuns in piata. Eu insa nu as fi ratat asta pentru nimic in lume.  Am picat in cursa pregatita cu grija, caci ne-au arestat pe toti: vreo 1000 de tineri... Am intrat in inchisoare la nici 20 de ani. Eram si eu tanara, frumoasa, indragostita, animata de  convingeri si idealuri, proiecte, vise... Am mai iesit dupa 19 ani! O femeie strivita, bolnava, fara dinti, fara ciclu, epava unui vas nou care nu a navigat niciodata si a ruginit in port!

Marturisesc ca ascultam cu emotie dar si cu frica povestea ei. Rar auzeai pe atunci astfel de marturisiri! Era vremea cand
astfel de discutii le purtam numai acasa, cu persoane de incredere, in soapta si punand perna pe telefon! Era insa evident ca ei nu-i mai era frica! 
Ghicindu-mi gandurile, continua:
- Vezi, mie nu-mi mai este frica. Cand mai exista o sansa si nu ai pierdut chiar totul, iti este totusi frica.  Cand insa nu mai exista nici o sansa... dispare si frica. Ea nu mai are de ce te locui daca batalia este pierduta. Si eu am pierdut... De cand m-au liberat sunt tot prin spitale. Patru ani mi-au trebuit ca sa ma restabilesc cat de cata dupa tuberculoza capatata in inchisoare. Am supravietuit ca prin minune si nici nu inteleg de ce! Sunt convinsa ca asta a fost chiar o minune caci multe din femeile cu care am impartit acelas destin, in spitalul inchisorii Vacaresti, mult mai robuste decat mine, au murit sub ochii mei.
Anorexia de care sufar acum pare insa greu de depasit. Poate ca este si un soi de neadaptare la freamatul lumii dupa ce universul meu s-a limitat, ani in sir, la un spatiu neaerisit, sumbru, rece, un beci in care am trait impreuna cu o mana de femei lovite de aceeasi nefericire. Acolo hrana era un lichid dezgustator care nu facea decat sa ajute intestinelor sa nu se lipeasca ! Din toamna lui '64 tot incerc sa ma recompun. 
Se opri. Mai tusi un pic apoi continua:
- In toti anii astia, pe care i-am contabilizat ca sa nu uit ca exista timpul, lucrul cel mai greu de indurat nu a fost nici teroarea, nici bataile, nici lipsa de mancare, nici frigul, nici chiar boala... Cu toate se invata omul pana la urma, chiar si cu durerea fizica... Dar sa nu stii nimic de ai tai... asta a fost cumplit. 13 ani nu am stiut NIMIC.
Isi stranse genunchii la gura si, cu privirea atintita pe cearceaful uzat de pe pat, relua firul destainuirilor:
- Cand m-au arestat nu stiam ca sunt insarcinata. Nu ma culcasem cu logodnicul meu decat o data, de fapt nici nu 
facusem  amor cu adevarat, ca ne era frica de parinti... Ne-am jucat si noi de-a dragostea ...  Cand am realizat ca am in pantece un copil, am trait o bucurie unica. Dealtfel nu cred ca am mai avut o astfel de bucurie! Nasterea a fost insa o sfasiere... M-au ajutat doar fetele care erau cu mine... intr-un intuneric de iad, fara apa...nu, nu e de povestit... zise ea, agitandu-si mainile in aer ca pentru a alunga nalucile unui cosmar.
 Am nascut in fine, dupa ore si ore... un baietel. Minunea lui Dumnezeu! 
Desi ochii ii erau uscati, glasul ii tremura a lacrimi! Se opri.
Eu nu indrazneam nici sa respir, desi doar asta as fi putut sa mai fac, in timp ce profesoara mea incepu sa planga de-a binelea. Intelegeam impactul acelei marturisiri asupra ei, caci stiam ca pierduse sarcini nenumarate, fara sa reuseasca sa nasca vreodata!
Nina isi privi mainile ca si cand tocmai iesise de la manichiura si isi potrivi inelul care, din pricina slabiciunii degetului, se intorsese cu piatra spre palma.
- Mi l-au luat... As fi prefetat sa ma omoare...  Sa nu stii tu unde iti este copilul nou-nascut, daca mai traieste…
Nu am stiut nici de ai mei… dupa ce am fost  arestata... 
Dupa vreo 8 ani am aflat ca baietelul a murit si ca trupul a fost dat surorii mele sa fie inmormantat! Si m-am bucurat si pentru atat, desi nu am nici o dovada ca cel ingropat a fost fiul meu! Am invatat sa accept tot si chiar sa ma bucur!
Si nu stiu cum se face ca, desi m-au ingropat de vie, azi nu urasc pe nimeni!

Se opri din nou intr-un acces de tuse.  Intinse mana stravezie dupa paharul aflat pe noptiera decojita de vopsea. Isi umezi buzele apoi ne privi cu un zambet asa de curat, de senin si solar incat m-am ridicat si, cu lacrimi in ochi, am imbratisat-o. Mirosea a tutun ieftin si a medicamente. Si mi se ghemui in brate aidoma unui copil.
- Multumesc, zise ea.
- Pentru ce? am intrebat neintelegand.
- Pentru aceasta... apropiere! 
- Oh, Doamne, ce vorba mai este si asta?! Zisei eu, gatuita de emotie. Si totusi... cand ati iesit si a trebuit sa va readaptati 
"libertatii"... cum a fost? am indraznit eu sa intreb.
- Viata din inchisoare m-a tot urmarit si ma urmareste inca.
Nu pot sta in spatii largi, ma tem cand sunt in parc, in gara, pe strazi aglomerate... Lumina ma doare...  Si acul, uite, chestia asta chiar este interesanta, se anima ea, privind in gol. Acul a ramas important, ca o obsesie! Daca m-ar fi  
intrebat atunci cineva ce doresc sa am, as fi raspuns fara sa stau pe ganduri: un ac! Tot ce-mi doream era...un ac, un amarat de ac de cusut, ca sa-mi pot repara rupturile hainelor pe care nimeni nu mi le-a schimbat vreodata acolo!  
O supraveghetoare mi-a dat o data unul... Ce bucurie! Cat de important a fost pentru mine sa am un ac, daca azi nu sunt 
capabila sa plec undeva fara sa am unul infipt undeva sub tivul rochiei?!
Si isi intoarse tivul bluzei de pijama si ne arata acul bine infipt.
- Am invatat multe acolo... Stiu o multime de rugaciuni. In acesti ani toate ne-am daruit una alteia... memoria: una rugaciunile, alta filozofia lui Kant, alta anatomia si fiziologia omului... amintirile; fiecare a dat tot ce stia ea si celorlalte!  
Fetele de la tara au suferit cel mai mult! Sa fie inchise a reprezentat pentru ele o reala si reusita teroare. Da. Stiu multe dar a trebuit sa ma recompun din toate aceste bucatele... ca un puzzle! M-am reinscris la facultate... abia anul acesta. Pana acum insa... din spital in spital...

Simteam pentru ea nu numai admiratie. In acele cateva minute de spovada, imi devenise draga! Dupa un calcul scurt am realizat ca femeia aceea avea doar 50 de ani, ani pe care nu ii regaseai decat in sclipirea din privire. In rest era doar un trup chinuit si mai imbatranit cu inca vreo 20 de ani.

- Sa ma iertati... Povestile mele sunt urate. Asa cred eu insa  ca trebuie sa povestesc toate astea. Nu ca terapie ci pentru ca cei ce asculta sa spuna si ei altora... Sa se stie si despre viata furata a milioane de romani... Altfel se va crede ca lumea asta a devenit de netrait doar din vina unuia! 
Zambi cu subinteles. 
Galagia facuta de infirmierele care serveau cina bolnavilor ne-a readus la ceasul zilei aceleia. 
Cand am plecat, Pe culoare mirosea a cantina ieftina iar afara se lasase intunericul! Sufletul meu abia mai rezista ghemuit sub o imensa caramida de tristete.

Pe Nina am revazut-o o data, in parcul Herastrau.
Trecusera vreo patru ani de la acea seara impresionanta.
In gradina restaurantului din parc, la o masa retrasa, sedeau trei persoane: doua femei si in barbat. I-am recunoscut nu foarte usor. Erau Nina D, sora ei, Betty D. si vecinul nostru, dl Calin Negoescu.
Mancau tacuti fara sa se priveasca. El, asezat la mijloc, le mai privea din cand in cand pe cele doua surori, pe care le 
cunostea din copilarie.
Stia toata lumea ca fusese indragostit de amandoua, pe rand, si, dupa gura lumii, inca mai era tulburat de fantomele acestor iubiri.
Pe  Nina o iubise cu toata fiinta lui si doar sotia sa stia ca nu-i trecuse ... Fusesera logoditi si acest fapt, ca si apartenenta la Grupul Tineretului Liberal, facuse ca si el sa primeasca cativa ani de inchisoare.
Betty...  insemnase cu siguranta pentru sufletul sau ideea de "Libertate", atunci cand revenise si el din inchisoare si cand de Nina nu se mai stia nimic. Dra Betty insa nu i-a permis sa-i fie nimic mai mult decat un bun prieten. Pentru ea el ramasese iubitul surorii ei si, in pofida unei simpatii evidente, asta o impiedicase sa vada in el altceva decat un prieten.
Boala de iubire pentru Nina il impinsese pe dl Negoescu spre Betty... ca o disperata incercare de a nu lasa sa se piarda si sentimentele odata cu desavarsita naruire a lumii lor. Cleopatra, cea care avea sa-i devina sotie, adusese un pic de pace in tot acest taifun interior.
Trecusera atatia ani  si se intamplasera atatea incat puteai zice ca se scursesera doua vieti, nu una, insa el se simtea acelas, un suflet de copil. Vesnic  nehotarat, un barbat ce nu a ridicat niciodata vocea si nici nu a suparat pe nimeni si, 
neputincios in fata oricarei alegeri, incapabil sa ia decizii, era exemplul unui infrant de noua lume.

La masa aceea, cunoscandu-le povestea, am vazut altceva decat trei persoane care cinau. Pentru mine acolo erau trei naluci ale unor vieti furate, trei victime ale istoriei dar si trei suflete ramase impietrite in timpul unui cataclism. Ceasul lor se oprise atunci si timpul le-a furat tineretea dar nu si flacara celor netraite, o licarire pe care toti trei o purtau inca in priviri!

Am trecut discret fara sa tulbur acea liniste aparenta in care nu incapeau cuvintele ci doar cand si cand cate o privire... Am decis sa nu ma arat asa ca nu i-am salutat.
Mi-a trecut prin minte ca, daca cineva ar fi imortalizat acea scena si tabloul, infatisand acel trio bizar cinand in natura, ar fi trebuit sa poarte un nume, un singur cuvant i s-ar fi potrivit: Risipire!
Privitorul ar fi trebuit sa simta admosfera, sa surprinda licarirea de tinerete netraita din ochii personajelor si sa gaseasca astfel cheia tabloului!

Si cata risipire nu poarta oasele noastre! 

Iata ca abia astazi, in cadrul provocarii de Luni a Jocului cuvintelor, a venit randul continuarii unei povesti publicate mai de mult. Titlul s-a potrivit si am pus-o in tabelul lui Eddie, desi continutul nu are nimic de-a face cu arborii si frunzele lor... sau poate are?


sâmbătă, 10 septembrie 2016

DERAPAJ CU FINAL FERICIT

SAU DESPRE FRICA DE A FI ... NORMAL


Intr-o zi mi s-a parut ca-l zaresc pe cealalta parte a drumului, dar mi-am zis ca este doar cineva care ii seamana. Cand am inteles ca era intr-adevar el... mi-a trecut prin cap ideea ca era grav bolnav. Desi are varsta fiului meu, boala nu ne alege dupa acest criteriu!
Am vrut sa traversez dar fluxul circulatiei m-a impiedicat si... apoi l-am pierdut din campul meu vizual.

Mama lui imi este prietena asa ca i-am telefonat si, printre altele,  am intrebat-o si despre el. Nu puteam da de banuit cu intrebarile mele caci il stiu din vremea cand inca nu era la gradinita. Pe atunci pentru el eu eram un fel de star caci aveam o masina mai altfel decat toate cele de prin parcarile Bucurestiului...

Totul era, pare-se, in ordine. M-am suduit in gand pentru inclinatia mea spre morbid si mi-am zis ca moda supletii si obsesia curelor de slabire i-a cuprins si pe barbatii de azi, pe care ii gasesc dealtfel tot mai preocupati de fizicul lor.

Inainte de Pasti, cautand vopsea de oua, am ajuns la prietena mea, mereu dispusa sa-mi sara in ajutor.
De cum am intrat pe usa am dat cu ochii de el. Mi s-a parut si mai slab, mai palid si foarte nelinistit.

- Ce faci tu, frumosule, i-am zis eu, incercand sa-mi ascund ingrijorarea. Faci cura de slabire? 
Inainte ca el sa-mi raspunda l-am imbratisat. In inclestarea imbratisarii, a izbucnit in lacrimi.
- Sunt disperat, ma despart de mama copilului meu! mi-a zis el printre sughituri.

Am stat asa cateva  secunde, plangand amandoi, eu intelegand in fine de ce arata ca un bolnav. 
Intr-un tarziu, baietelul lui, prezent acolo, i s-a agatat de picioare, tulburat de emotia tatalui sau. Atunci ne-am desclestat si, printre lacrimi, am privit spre prietena mea.
Pe fata ei... nu se misca nici un muschi, nimic
Ea... era in plina negare. 
Asa este firea ei: cand un necaz se iveste, ca sa-si faca curaj si sa nu se prabuseasca, are obiceiul sa-l ignore, ca si cand el nu ar exista. Cand face asa stiu ca situatia este foarte grava! Atunci nu poate nici plange, nici vorbi despre problema care o macina si care ramane sa o cotropeasca pe dinauntru, si platosa sub care se ascunde devine de nepatruns.

Am spus cateva cuvinte de incurajare si mi-am zis ca, desi nu stiu mare lucru, stiu macar sa spun cateva cuvinte de incurajate, asa ca... i-am propus lui sa iesim la o cafea, sa stam de vorba.
Bucuria de o secunda, ce i s-a ivit pe fata, mi-a aratat ca era tot ce astepta.

Am coborat in strada si, agatata de bratul lui, am facut cativa pasi in tacere.
Am intrat in braseria din colt, am comandat cate o cafea si ne-am asezat la una din masutele insirate pe trotuar.

In Franta exista o lume aparte cladita in jurul spectacolului, unde oameni pasionati fac de toate. Uneori nici nu mai conteaza banii, in joc fiind doar pasiunea
Si cei doi tineri s-au intalnit gratie pasiunii lor comune unindu-i inainte de orice fascinatia pentru lumea speciala a teatrului si filmul! 


Nu stiu cat a fost iubire nebuna, dar cu siguranta intre el si cea care avea sa-i daruiasca un copil s-a infiripat o poveste nascuta dintr-o atractie reciproca, gasirea unor puncte de interes comune si pana la urma chiar de iubire care, oricat ar fi fost ea de superficiala, carnala, carmica sau de conjunctura... i-a pus impreuna.  
Cert este ca, intr-o buna zi, iubita lui a anuntat, in plina reuniune a familiei, ca este insarcinata!
Desi surprinsi, toti s-au bucurat, chiar daca la vremea aceea nu pareau un cuplu in adevaratul sens a cuvantului!
Este stiut insa ca la venirea pe lume a unui copil, adesea lucrurile se aranjaza in mod neasteptat, din mers!
Si momentul nasterii baietelului lor a fost negresit o mare bucurie pentru toti.

Inceputul oricarei convietuiri este dificil oricum si pentru oricine  caci ea implica intimitatea, durerile care au slefuit sau au desirat caracterele... dezvaluirea unor apucaturi ori obsesii, ca si a problemelor legate de diferente de educatie. 
Dar... cand intalnesti pe cineva potrivit, lucrurile astea nu mai au nici o importanta insa de ele depinde incontestabil felul in care se parcurge drumul vietii de cuplu! 
Dragostea invinge orice obstacol, niveleaza asperitatile si face ca cel slab sa cresca prin forta celui puternic! Si, cine iubeste mai mult si da mai mult!

Ce se intamplase? De ce avand un copilas adorabil viata lor in comun se destrama? 

Am baut o cafea  fara sa fi intrat in miezul problemei si am mai comandat una... 
M-a lasat apoi sa inteleg ca lucrurile se degradasera simtitor de cand ea intrase intr-un club de teatru care pusese in scena o piesa bulevardiera cu puternice note militant-feministe  in care avea si ea un rol. 
Era firesc pana la urma sa aibe si ea libertatea, spatiul si timpul ei.
Se duse si el  sa o vada jucandPiesa i se paru oribila, vulgara, indecenta. 

Pana aici povestea lui era una obisnuita - azi oamenii nu ierd vremea sa astepte ca neintelegerile sa se limpezeasca. Se separa la prima provocare.  Imi era clar insa ca era framantat de lucruri pe care nu mi le spusese inca. Am inteles totusi ca ea era cea care voia sa rupa legatura si nu el, desi el plecase de acasa. Si mi-am imaginat ceea ce se putea imagina...
Stand acolo, la masuta de pe trotuar a bistroului, i-am zarit in ochi un soi de frica. 
- De ce te temi? l-am intrebat
- Ma tem pentru copil.
- De ce? Mama e mama si orice poti zice de ea dar nu ca nu-si iubeste copilul.
- Stiu, dar ma tem de mediul in care o sa-l poarte...
- Hai, nu are rost sa-ti faci filme in cap! Crezi ca are un amant? In general femeile nu se despart decat de frica sau pentru ca si-au gasit pe altcineva! am zis eu, cautandu-i privirea.
- Asta e problema... Nu are un amant... ci o amanta! 
Da, a continuat el cu curaj, surprinzandu-mi uimirea, s-a indragostit de o femeie!

Mi-am dres glasul incercand sa castig timp, apoi, din lipsa de argumente, i-am pus mana pe umar si am tacut amandoi.
"Se mai intampla si din astea", mi-am zis. 
L-am sfatuit sa se ocupe doar de confortul copilului si sa nu comita gesturi ireparabile. Stiam ca nu era genul dar nici situatia nu era una obisnuita... Intelegeam dar ma simteam depasita!

Au trecut de atunci vreo cateva luni bune, au venit si au trecut si vacantele... 
Copilul a inceput gradinita, iar ei s-au reconciliat! 
Happy-end, mi-am spus. 
El s-a reintors acasa si viata lor a intrat in normal. Acum isi cauta o noua locuinta ca pentru a sterge amintiri neplacute. 
Ea a recunoscut ca s-a inselat crezand ca este lesbiana, si-a cerut iertare pentru acest derapaj si... au intors pagina!
Ma bucur pentru copil, pentru ei. Sper ca aceasta experienta i-a maturizat si ca au inteles ce li s-a intamplat si de ce caci nu se poate trece cu superficilitate peste asa o lectie de viata!

Povestea lor insa este una care invita la reflectie. 

Azi esti pus la zid de indata ce nu  te arati pro-homo, Doamne fereste sa manifesti vreo cat de mica aversiune! Insusi Papa compatimeste cu homo-sexualii, considerand ca trebuie ca omenirea sa le ceara iertare pentru ca i-a tratat de anormali! 
Nu voi dezvolta aici subiectul - se discuta deja mult prea mult despre el.
Totusi ce este normal si ce numim anormal aici?

Normalul tine de rostul in sine al omului si nu de moda, nici de distractiile sau plictiselile lumii. 
Anormalul este abaterea de la acest rost. 

Din compasiune pentru cei discriminati sexual, societatea a trecut pe nesimtite... bariera care separa excesul de cumpatare! 
Azi  - fara sa luam morala ca indiciu al normalului ci majoritatea -  daca esti ca majoritatea... ei bine, nu mai esti interesant. 
Cum traim intr-o lume a exacerbarii imaginii in general, si a celei de sine in special, firile slabe si fara repere experimenteaza orice nebunie, sperand sa evite aceasta... normalitate perdanta care ii discrimineaza, aruncandu-i in anonimat! Asa ca tot ce se vede bine azi in occident este... homo!
Paradoxul este ca, in timp ce homo-sexualii lupta sa ne convinga ca preferinta lor sexuala este normalitatea minora, hetero-sexualii se tem sa isi recunoasca ... a fi normali prin majoritate. Unii chiar mimeaza homo-sexualitatea pentru ca a fi homo este... trenddy! De aici pana la experimentare sau mai rau... nu mai este decat un pas! 

Dar toate sunt in mana Domnului si nimic nu se petrece fara voia Sa!




sâmbătă, 6 august 2016

Je t'aime




Cate nu-i veneau in gand... O privea si simtea ca ar fi putut vorbi pana in zori daca ar fi fost cazul sa-si dea frau liber tumultului de ganduri si sentimente! Cine insa e in stare sa se dezvaluie, mai ales intr-un astfel de moment?

I se parea ca viseaza. Cum era posibil sa se gaseasca intr-o situatie atat de penibila...
Stateau acolo de aproape o ora, invartind intre degete coada unei cesti de cafea...
Desigur, ar fi putut sa isi spuna adio in oricare alt loc din oras dar, asa cum  se intampla adesea, se nimerise sa o faca, banal si detestabil, la cafeneaua de peste drum!
De nenumarate ori urmarisera scene asemanatoare... de la geamul micului lor apartament... Fericiti, osteniti de iubire, convinsi ca vor ramane impreuna pentru totdeauna,  privisera diverse cupluri, 
vizibil aflate in clipa rupturii, care alesesera un teren neutru, pentru ultima intalnire, o cafenea aflata intr-un colt!
Se amuzasera copios pe seama lor, facandu-i prosti si previzibili...
Acum... prostii erau ei insisi!

Macar mai reuseau inca sa glumeasca pe seama nebuniei lor, aceea de a se fi crezut candva un cuplu ... imun la moda timpului: "despartirea ca o experienta de viata"!
Le venise randul asadar: se desparteau si ei acum, la fel ca toti "prostii" aceia de care rasesera candva, asezati jenati la masa de pe trotuar a cafenelei din colt! 
Ce renghiuri iti mai joaca viata!

Aratau ca doi eroi din seriale de mana a doua dar... altceva mai bun... nu gasisera!
Dealtfel tot ce li se intampla era aiurea, atipic si lipsit de sens...
Si, ca totul sa fie si mai confuz, cuvintele ce le ieseau din gura  erau, pe cat de nepotrivite, pe atat de banale.
Isi spusesera, cu siguranta, prea multe, se ranisera destul... Acum debitau clisee! Incercau totusi sa vada partea plina a paharului si sa se felicite pentru raul pe care inca nu apucasera sa si-l faca, pentru ranile pe care inca nu si le facusera, insa el, el continua sa-si doreasca sa-i spuna "te iubesc"!
Spuneau prostii amandoi insa el... el era constient ca tot ce ar fi dorit sa spuna in acel moment era un simplu "te iubesc"!
Dar cum sa spui asta cand vrei sa te desparti? Era ridicol!
O privea si devenea tot mai constient ca ea era singura femeia pe care o iubise si ca iubea cu adevarat!
Totusi, cum ajunsese aici?
Si cand te gandesti de cate ori si-au spus "te iubesc" in loc de "buna ziua", fara sa realizeze ... adevarul din cuvinte!

Stia ca sunt penibili.
Acum radeau si de ei desigur alti "destepti", persoane care se credeau in cupluri indestructibile, aidoma lor altadata! Poate ca  ii priveau si pe ei unii, chiar de la geamul apartamentului de peste drum, pe care tocmai il parasisera... Nu ii  mai pasa insa de ridicol! La ce bun?
Se pierdeau si asta durea tare. Cel putin pe el il durea cumplit.

Starnisera invidii candva, parusera unici ... dar moda timpului ii invinsese si pe ei!
Stateau acum stingheri, evitandu-si privirile si debitand banalitati, cand... de fapt,  tot ceea ce ar fi trebuit sa-si spuna... era doar atat: "te iubesc".

Rostisera, cu siguranta, de prea multe ori aceste doua cuvinte, fara sa le simta greutatea de juramant si azi... azi parea un sacrilegiu sa le mai pronunte, tocmai cand isi luau adio!
Paradoxal insa, abia azi erau siguri si ar fi fost sinceri.

Ce titlu ar fi meritat oare povestea lor pe care o vor incheia penibil? Vor ajunge zilele cand sa regrete lipsa de curaj de azi?
Caci... totul se plateste si, cel mai scump se plateste faptul de a nu stii cand sa spui "te iubesc"!