Faceți căutări pe acest blog

luni, 13 noiembrie 2017

MINUNEA DE A FI... IN VIATA

PROVOCAREA DE LUNI

Alexandra era o adolescenta ca oricare. Ceea ce o deosebea de celelalte fete de varsta ei era o anume candoare, o prospetime pe care blondul venetian al parului ei i-o punea in evidenta cu nonsalanta. Privirile-i albastre nu aveau nici urma de ascunzis, lasandu-te sa-i ghicesti vulnerabilitatea.

Mama ii murise cand nu avea inca 14 ani. Tatal sau se arunca de  atunci cu disperare in munca si nimic nu mai arata a camin in casa lor.
Avea capul plin de vise, de proiecte de viitor, dorind sa invete, convinsa ca doar asa va putea sa-si faca o viata demna de trait. 

Cand implini 18 ani se hotara sa locuiasca singura. Isi gasi un serviciu de vara pe litoral si isi inchirie o mica cabana pe malul marii.
I se intampla insa ceea ce se intampla tuturor: cunoscu un barbat de care se indragosti!
El, Mark, era un tip vesel, chipes, trecut deja prin viata, fiind, la cei 28 de ai lui, deja divortat si tata al unui baietel...

Dar el o iubea nebuneste si dragostea lui o coplesea. Avea mereu solutii si raspunsuri la toate, era amuzant si foarte atent, rasfatand-o cu cadouri si complimente. Se si intreba uneori cum de un tip ca el se uitase la ea dar incet incet se obisnui cu gandul ca este adorata. 

Si, intr-o noapte romantica de vara, pe plaja langa care isi avea locuinta deveni femeia lui!
Totul fusese ca un vis, un vis din care se trezi insa brusc cand Marc ii trase o palma zdravana, nemultumit ca ea isi salutase vecinul!
O prima criza de gelozie pe care el o regreta si pentru care ii ceru imediat iertare. Cu lacrimi si un superb buchet de flori totul intra in normal.

Au inceput sa traiasca sub acelas acoperis, ea incercand sa fie femeia pe care intuia ca el si-o doreste. Visele ei legate de studii si le puse in paranteza!
Marc insa bea cam mult. Daca ea imbraca o bluza pe care el o socotea prea decoltata... era prilej sa ia o palma de-i sucea capul din loc, o iesire in oras cu prietena ei se solda chiar cu un ochi vanat... dar el o iubea ca un nebun, regreta totul, isi frangea mainile apoi si isi cerea iertare, de fiecare data coplesind-o cu cadouri si flori.

Dupa o bataie zdravana in urma careia statu trei zile in pat, el o ceru de nevasta! 
Se casatorira ca doi fugiti de acasa, singuri dar fericiti.
Oricum tatal ei nu il placea pe Marc asa ca il evita cat putea. Cat despre prietena ei... pe ea nu o suporta Marc asa ca nu anuntara pe nimeni de eveniment.

In scurt timp deveni mama. Nascu o fetita care o facu sa simta ceea ce nu crezuse ca se poate simti! Maternitatea o facu si mai frumoasa. Marc devenea insa mai dependent de bautura si mai gelos. 
Motivele pentru care Alexandra lua bataie erau diverse si aleatorii: de la camasa considerata a fi fost prost calcata, la mancarea sarata insuficient, pantofii lui nedusi la reparat, ori apa prea fierbinte din cada!

Nascu si un al doilea copil - un baietel - si, ca pentru a nu uita evenimentul, el o batu asa de tare la intoarcerea de la maternitate de o baga in spital - chipurile cazuse pe scarile pe care casa ei nu le avea... 
Dar Marc stia sa se faca iertat: spasit ii cazu in genunchi si o anunta ca tocmai cumparase o casa pentru ei.

Mare bucurie mare si totul fu dat uitari!

Noua casa nu domoli insa scenele de menaj. In scurt timp vecinii intelesera ce indura tanara femeie ale carei tipete se auzeau tot mai des. Frumosii ei ochi albastri erau mai mereu conturati de vanatai. 
Casa avea o magazie in care Marc, dupa ce o batea la sange, o inchidea lasand-o acolo fara apa si mancare. El iesea apoi linistit la o bere cu vecinii care nu mai stiau ce sa creada!
Lumea se temea sa intervina desi nu era nici un secret faptul ca Alexandra era maltratata. 

Ca sa fie iertat, Marc incepu chiar apeleze la felurite minciuni, sa-i spuna fie ca are cancer, hepatita, ori tumoare cerebrala... in fine, orice fabulatie era buna pentru a o convinge ca el o iubea dar ea il enerva ori ca diversele lui probleme il tulburau si il scoteau din minti! Si ea il credea. sau... pur si simplu nu avea incotro!

Nascu si al treilea copil. Cand reveni de la maternitate gasi casa plina de flori si baloane colorate dar seara, dupa ce Marc bau bine, lua o bataie sora cu moartea. 

Atunci se gandi  pentru prima oara sa fuga. 
Cand reusi sa puna deoparte ceva bani, isi facu din timp, in ascuns, bocceluta si, cu ajutorul prietenei sale, dupa ce il adormi pe Marc  cu bautura in care ii puse si ceva somnifere... isi lua copiii si pleca in miez de noapte.

Lui Marc insa nu-i fu greu sa ii gaseasca. Ii spuse ca daca nu revine cu copiii acasa, el se va sinucide caci nu putea trai fara ei...
Si ea se intoarse. 

Copiii, vecinii, tatal ei, prietena ei... au informat cu diferitele ocazii, organele de politie si de protectie a copilului asa ca ceva anchete sociale incepusera, insa, cum Alexandra revenea mereu retragand plangerile... nu mai prezenta credibilitate. Terorea ei insa devenea din ce in ce mai cumplita. 

Nu faptul ca era batuta pana la lesin o infricosa, ci agresarea copiilor de catre el. Si asta o inebunea. 
In cateva randuri o ameninta chiar ca ii va omora copiii sub ochii ei.

Si, intr-o seara putin a lipsit ca cest lucru sa nu se intample. Marc, starnit de alcool, sparse totul in casa, ii taie toate hainele si ii fatama oasele Alexandrei, apoi  ii sparse nasul fetei celei mari care sarise in apatarea mamei. 
Vazandu-si copila plina de sange si baiatul lesinat, cazut sub masa, Alexandra se hapusti asupra lui. Marc insa ii puse mana in gat si suind-o pe masa din bucatarie, incepu sa o sugrume. Cu o ultima sfortare, Alexandra cauta sa se elibereze cumva. Pipaind in jur, gasi un cutit  si luandu-l ... lovi fara sa stie cum si nici unde!
Marc cazu secerat in timp ce sangele ii tasnea din carotida taiata!
Eliberata din stransoare, Alexandra isi cauta copiii si multumi Domnului pentru minunea de a fi... in viata!

Mirosul de sange ii facu greata si incepu sa vomite. 
Marc zacea fara suflare ingramadit intre masa si frigider.

Lua telefonul si suna la politie.

Respira adanc si intelese insfarsit ca  tocmai isi ucisese calaul! 



DUZINA DE CUVINTE: INCEPUTUL SFARSITULUI?


Nici un moment de relaxare pentru societatea de azi! Permanent ceva nou vine sa tulbure mitul celest al pacii, fie ea si intre sexe!


Un aer de primavara... tomnatica, revansarda, venit de peste ocean, a deschis o fereastra bine ferecata. E un curent starnit dintr-un fapt divers care risca sa ridice voaluri si cuverturi sub care lucrurile urate ale oamenilor stau ascunse de cand e lume, intr-o complice acceptare. 

Si nimeni nu s-a asteptat ca marturisirea unei actrite violate sa produca un asa tzunami, care rascoleste azi Europa. In ori ce caz, campania anti viol/anti hartuire sexuala risca sa devina in Franta, si nu numai, un fenomen social. 

"Balance ton porc" este, asa cum se prezinta,  un site care permite persoanelor  victime ale agresiunii/hartuirii sexuale ori a violului, sa-si posteze anonim marturisirea. 
E un soi de delatiune colectiva a carei amploare inca nu poate fi estimata! Caci marturiile curg de te intrebi daca mai exista si femei neabuzate!

Violenta in cuplu, violul si hartuirea sexuala nu sunt apanajul societatii de azi. Ele au existat dintotdeauna, barbatii socotindu-se cumva indreptatiti sa fie abuzatori, violenti si hartuitori. 

Sa ajungi sa marturisesti o agresiune de acest fel este, pentru o femeie, o adevarata provocare
In general, orice aduce atingere intimitatii  ramane cumva ceva inchis, ferecat in locul cel mai ascuns al sufletului. 
Se intampla rar ca astfel de victime sa vrea macar si sa-si aminteasca, nici de cum sa marturiseasca, ororile unui astfel de abuz! Nu amuza pe nimeni sa-si dezvaluie rusinea de a fi devenit la un moment dat un obiect.

Tacerea victimei insa da putere abuzatorului si il indreptateste pe acesta sa isi adoarma constiinta in cantecul de leagan a convingerii ca nu a facut nimic rau!

In general, ea, victima,  traieste un dublu complex : pe de o parte acela al slabiciunii, al neputintei de a se apara, si, pe de alta parte un bizar complex de vinovatie, indus de abuzator dar si de societate, complex care impiedica efectiv victima sa scape din capcana in care a intrat.

Sa fii fluierata pe strada este adesea considerat un gest neimportant si, de ce nu, poate chiar un soi de compliment. Numai ca acesta este un prim pas spre acceptarea abuzului, a hartuirii, a violului. 
Sa nu mai vorbim de favorurile sexuale cerute de sefi in chip de multumire pentru angajare, promovare ori prima!

Dupa gustul meu, campania anti agresiune are ea insasi un aspect agresiv dar poate nu e rau sa se faca lumina si in acest "status quo" acceptat ca o fatalitate .

Ma intreb insa daca nu cumva a inceput... sfarsitul dominatiei barbatilor!?



Text alcatuit in jurul si cu ajutorul unei duzini de cuvinte  amuza, relaxare, inchis, rar, aer, lumina, celest, fereastra, sufletului, atingere, multumire, provocare

Alte potriviri ale acestor cuvinte pe Blogul lui Eddie

luni, 6 noiembrie 2017

OAMENII, ARHITECTII PROPRIULUI DESTIN

sau 

CE-SI FACE OMUL CU MANA LUI...


POVESTEA de mai jos am scris-o cu ceva ani in urma. Continutul ei mi se pare  in perfecta concordanta cu titlul ales de dirigintele Clubului pentru textul saptamanii. (Arhitectii propriului destin)
In ea mi-am permis sa inserez si duzina de cuvinte... 
asa ca a iesit un fel de... doi intr-unul!
Cuvintele propuse de Eddie pentru editia 152 - personaj, bulgar, inocenta, albastru, inalt, mirare, rand,
desavarsit, risipire, umbre, nume, masca - le veti gasi negresit. 
Asta daca nu cumva firul povestii va va diminua vigilenta :)
Lectura placuta!


Barbatul despre care am sa va povestesc azi este, in primul rand si inainte de toate, un personaj demn de pus intr-o carte!

Era bun prieten al sotul meu. Ii fusese coleg de facultate, desi era mai invarsta decat el cu 10 ani.
Inalt si robust, cu ochii verzi si par grizonat, era pentru mine intruchiparea lui Jean Valjean. 
Purtand cu noblete o vizibila sămânța de taran neaos, era un prieten loial si un om de mare caracter, sincer si spontan, afisand o anume mirare inocenta ori de cate ori descoperea in cei din jur ceva din rigorile proprii.

Pe mincinosi ii ghicea cu usurinta, dandu-le jos mascaceea ce nu il facea prea simpatic.
Barbatii nu il placeau deloc, mai ales sefii, pe care nu se sfia de fel sa-i infrunte.
Pentru colegi era "nebunul" si asta pentru ca spunea lucrurilor pe nume, intr-o vreme cand asta nu putea fi decat sinucidere. Devenise antologica indrazneala sa de a-i face morala directorului sau explicandu-i, la limita tonului condescendent, ca nu e potrivit cu morala timpului ca un bun comunist sa aiba nevasta si in acelas timp sa si-o faca amanta pe secretara! 

Daca la barbati nu prea avea succes... cu femeile era complet altceva!
Prietenul nostru era  un celibatar desavarsit dar asta nu-l impiedica sa fie un mare cuceritor, sexul "slab" devenind... "foarte slab" in preajma lui !
Fusese casatorit o data, si doar pentru 2 luni, cu o colega de birou, dar a iubit cu adevarat o singura femeie - pe care am cunoscut-o dealtfel - care, speriata de forta lui de dominare si nebunia lui pentru sinceritate si adevar, l-a refuzat elegant!

Ascunzandu-si in aventuri trecatoare nereusita iubirii, si-a facut din traiul in comunism marea lui nefericire! 

Se nascuse la Balcic, pe vremea cand Cadrilaterul era al romanilor, intr-o familie de tarani gospodari. Se supara groznic daca era luat de bulgar, mentionand ca aceasta confuzie denota lipsa de cultura si patriotism! 

Atunci cand teritoriul a fost cedat, familia lui s-a mutat dincoace de Dunare.
Cum saracia le-a intrat in viata, a ajuns copil de trupa, traind intr-o cazarma, dupa rigorile militare. A facut chiar liceul militar si a fost un elev bun avand un adevarat talent pentru matematica, fizica si chimie.

La terminare, sarac dar entuziast, si-a zis ca era vremea sa fie propriul lui stapan. A facut el ce-a facut si si-a deschis un atelier de confectionat eprubete, demarat cu ajutorul unui mic imprumut.
Treaba mergea chiar bine, pana cand, in 1948, atelierul i-a fost nationalizat si el declarat "exploatator" - pentru ca avea doi salariati!
Din acel moment a devenit un persecutat, ceea ce l-a transformat intr-un protestatar, el refuzand sa se inregimenteze in politica cea noua.

S-a apucat de facultate tarziu, cand nebunia dosarelor s-a atenuat, si a terminat studiile cu brio.
A ajuns un bun inginer, avand vana de inventator.


Era insa greu sa evoluezi atunci fara sa fii membru de partid ceea ce el nu voia in ruptul capului!
Supravegheat permanent, fiind catalogat ca nebun reactionar, s-a inversunat pe zi ce trece si astfel a ajuns ca timpul lui liber sa si-l imparta intre aventuri galante si planuri de fuga din tara! Si asta... ani buni!

In apartamentul lui, situat pe langa Parcul Carol, pe spatele usii din sufragerie, avea lipit planul unui avion usor, care sa zboare la joasa inaltime si sa nu fie receptionat de statiile radar, avion pe care visa sa-l construiasca. Pentru aventura aceasta inchiriase chiar un garaj la marginea Bucurestiului!
Langa fereastra sufrageriei instalase o planseta de desen, asezata pe doua trepiede, pe care era prinsa in pioneze o harta a Europei, marita si cu multe detalii.

S-a apucat sa invete germana, s-a inscris intr-un club de parasutism, facea inot, ori de cate ori reusea sa mituiasca portarul bazinului Stadionului 23 August, si nu scapa nici o emisiune a posturilor de radio  Europa Libera si Vocea Americii.
Banuia ca era supravegheat si ca avea telefonul ascultat asa ca invatase sa se fereasca sii astfel devenise doar nebun nu si reactionar.

El insa isi fuma tigara si isi bea cafeaua privind harta Europei si visa la evadarea din inchisoarea comunista.
Si va asigur ca stia fiecare ungher, fiecare drumeag pe care ar fi putut sa o apuce, odata ajuns in lumea libera, mai dihai decat un GPS!

Intr-o duminica dimineata ne-am dus in vizita la el.
Ne-a facut o cafea, a luat radioul cu tranzistori si l-a pus in functiune, langa telefon, pentru a bruia eventuala ascultare, si-a aprins o tigara si, tragand cu nesat din ea, dupa ce a scos cateva rotocoale de fum, ne-a spus cu ton grav:

- Dragii mei, eu sunt gata sa plec! Cu fiecare zi pe care o mai traiesc aici ma apropii de puscarie. Am devenit agresiv, raspund nepotrivit, ii urasc pe politrucii astia de simt ca-mi pocnesc venele in cap si asta a inceput sa se vada! Toti tampitii imi sunt sefi si nici macar o prima cat a femeii de serviciu nu pot sa primesc, pentru ca nu sunt membru de partid. Aici nu mai pot trai.

Pe fata lui era furie si determinare. Si am inteles ca era decis sa fuga.

In sinea mea il invidiam:  in primul rand pentru ca era sincer cu sine si cu toti, intr-o vreme a disimularii generalizate; apoi pentru ca nu se temea de necunoscut si isi permitea sa isi ia lumea in cap. Nu oricine era in stare de o astfel de atitudine si, desi multi au plecat, putini au fost si temerari. El era!

Dar, desi isi pregatise o evadare in stil hollywoodian, pana la urma avea sa plece in cel mai "mioritic" mod: a mituit un ofiter de securitate si a obtinut un pasaport si o viza turistica pentru Germania!

Isi "gasise" o matusa cu cativa ani mai mare decat el - in fapt o nemtoaica pe care o cunoscuse la mare si care ii trimisese o invitatie si 50 de marci in cont, conditii pentru o reusita aproape sigura.
Cand prietenul nostru avu pasaport, viza si bilet de avion, nerabdarea plecarii i se aseza pe fata.

Era o zi superba, de inceput de vara, cu cerul de un albastru... de neuitat atunci cand l-am condus la aeroport!

Tusea des dar stiam ca nu tigarile erau de vina si nici vreo gripa ci doar un subterfugiu gasit pentru a-si alunga lacrimile care-l sugrumau.
Intr-un tarziu isi gasi curajul sa ne vorbeasca:

- Mai copii, dincolo de peretii aia de sticla e... libertatea sau puscaria - in cazul in care m-o fi turnat cineva si ma vor opri astia... Nu stiu ce ma asteapta... Am 48 de ani si o iau de la zero. Uitati-va aici: o valiza! Asta e... toata viata mea. Atat mi-a dat mie voie comunismul sa am! Acum gata, plec... Aveti grija de voi.
Poate vrea Dumnezeu sa ne mai vedem. Va iubesc!

Nu am pus nimic de la mine in fraza de mai sus. Asa vorbea el: memorabil!

Si a plecat precipitat, evitandu-ne privirea, fara sa ne imbratisam si fara sa se uite inapoi.

Am ramas acolo, pe aeroport, amandoi, eu si sotul meu, inlacrimati si nelamuriti, intepeniti, fara sa ne putem urni o vreme. Ideea ca ar putea fi arestat ne trecuse si noua prin minte. Pe mine ma cuprinsese o senzatie de risipire si de pustiu. 
Cand ne-am revenit, soarele apusese deja iar... avionul lui decolase demult. 

Dumnezeu a vut si ne-am reintalnit dupa 10 ani cand, printr-un miracol, am primit si noi o viza turistica, intamplare trecuta de mine in randul minunilor dumnezeiesti de care a fost plina viata mea!

El se stabilise la marginea Frankfurt.ului. Locuia intr-un apartamet cu mult mai mic decat cel din Romania, intr-un bloc cu o arhitectura asemanatoare cu a celor din Bucuresti, plini de straini. 
Nu a reusit niciodata sa mai fie inginer... si nici sa-si faca prieteni printre localnici. Romanii pe care ii intalnise acolo il desgustasera si, cu obiceiul lui de a spune adevarul in fata, nu si-a facut nici macar relatii, nicidecum prietenii.

Evadase in lumea libera dar nici limba germana, nici obiceiurile nemtilor nu se lipisera de el. Ii antipatiza pe localnici de parca ei l-ar fi tinut acolo cu forta.
Femeile i se pareau prea disponibile, barbatii erau tampiti, mancarea nu avea gust, timpul era urat... 

Dupa o zi petrecuta impreuna, ne-a spus ca toate astea le-ar acepta daca ne-ar avea pe noi alaturi...  Marturisea astfel dorul lui dupa dragoste!

Ne-am despartit plangand, de data asta fara sa ne mai ferim sa ne aratam emotia.
Ne-a urmarit cu masina pana ce noi am intrat in autostrada. Acolo s-a oprit si a scos mana pe fereastra salutandu-ne pana am disparut in zare...
El a ramas din nou singur, nefericit, bantuit de umbre, traind o viata in care luminile visate palpaiau terne si fara stralucire!

Revolutia din '89 i-a mai dat un pic de speranta.
Dar, dupa o vizita facuta in tara, lumea i s-a prabusi definitiv.  
Am simtit ca o eventuala revenire i-a trecut prin cap dar ... nu si-a mai gasit locul in tara lui si asta l-a deprimat pentru totdeauna.
Ne-am intalnit atunci si i-am inteles deznadejdea. Azi o simt cu mult mai mult si o inteleg pe propria mea piele!

- Stiti ce sunt? Un om fara patrie!
Nu mai pot trai nici aici, in timp ce acolo ma simt in vizita.
Aici nu ma mai regasesc, acolo ... sunt nimeni! Sunt nevoit sa accept sa fiu Nimeni decat sa nu fiu deloc!
Al naibi destin, nu-i asa?

Si era o tristete in ochii lui verzi... ca de sfarsit de lume!

Prietenul nostru a trait ca un revoltat intreaga lui viata.
Istoria l-a dezradacinat din Cadrilaterul sau natal, si a continuat sa-i stea impotriva iar lipsa de implinire prin dragoste l-a asprit si l-a facut inflexibil.
Evadarea din inchisoarea comunista i-a dus pasii spre o alta lume care - desi libera - nu era a lui, nu i se potrivea
Visul de a fi liber i s-a indeplinit dar ... prea tarziu si aiurea.

Se spune ca visele li se implinesc doar celor ce indraznesc  sa viseze, dar nu ar fi rau sa invatam si ce anume sa ne dorim, sa aflam daca visele pe care indraznim sa le avem isi gasesc locul in realitatea trairilor noastre.

Ducem cu noi radacinile si  purtam povara cine stie caror vise neimplinite despre care nu stim nici daca ni se potrivesc si nici  macar daca sunt ale noastre, caci uneori pot fi doar... "l'air du temps"! 

Dar fericirea nu cunoaste granite si nu tine cont de oranduiri sociale. Ea nu tine decat de inima, de puterea ta de a iubi.
Oamenii s-au iubit in toate timpurile sfidand diferentele, originea, saracia, razboaiele, epidemiile, orientarile politice.
Eu cred ca poti trai oriunde in lumea asta daca iubesti.
Cu dragostea mergi pana dincolo de moarte !
De unul singur, fara iubire si fara credinta ... e trist, foarte trist, aproape mortal!

Apoi nu tot ce visam este implicit si bun dar pana la urma sa visezi nu e nici grav si nici periculos. 
Totul este sa te tii de Dumnezeu! Arhitectura destinului este nula fara El!

Poate fi devastator sa ajungi la o implinire a visului venita fie prea tarziu, fie in contratimp fara sprijinul credintei si al iubirii!
  
Om fi noi arhitectii destinului dar Seful de Proiect ramane Dumnezeu! Si El este IUBIRE!

 

sâmbătă, 26 august 2017

RUSALINA


Intr-una din postarile mele - de pe celalalt blog - scriam despre ideea, devenita cliseu, potrivit careia, daca te intorci "acasa", iti incarci bateriile.

"Da, simt si eu in mine o energie care ma locuieste, dincolo de subrezeniile  de toate zilele care nu ma parasesc nici in vacanta! NU cred insa ca "de vina" ar fi stelele ori pamantul natal, nici energiile nevazute sau presupuse ci... pur si simplu OAMENII!

Cand locuiesti departate de locul tau de bastina, traiesti un fel de anonimat care, pana la un punct, te ajuta sa inaintezi, debarasat de greselile tale ori ale stramosilor tai, pornind de unul singur la reinnoirea ta, fara sa mai tragi dupa tine un intreg arsenal de greutati adaugat de mostenirile capatate cu voie sau fara voie in existenta ta.
Revenirea la matca este asadar intalnirea cu tine, acea persoana pe care multi o cunosc, despre care se stie cine a fost, ce a facut. Este intr-un fel retrairea timpului cand nu erai un simplu anonim! Si asta iti face bine  -daca nu ai ceva schelete in dulap, desigur!

Bateriile ti se incarca astfel din reasezarea ta printre oamenii si alaturi de oamenii care te stiu de-o viata!"

Si, cand am inteles acest lucru, mi-am propus ca la fiecare revenire "acasa" sa... intalnesc oamenii care ma stiu si pe care ii stiu!

Intalnirea cu Rusalina o gandisem ca pe o ruga impreuna. 

Imi povestise o data ca s-a nascut intr-o zi de Rusalii si de aceea mama ei a numit-o Rusalina! Nimeni insa nu i-a zis asa si poate aceasta este si cauza pentru care a avut de trait doua existente diferite.
Pana in ziua in care a ramas vaduva, toti au numit-o Rodica, pentru ca apoi sa devina... Rusalina, o femeie mistica!

Stiam ca ea merge de doua ori pe zi la biserica asa ca, ma-am gandit sa ne rugam cateva minute impreuna.

In drum spre biserica ce se afla nu departe de blocul ei, incercam sa numar anii de cand nu ne  vazusem. Si mi-am amintit ca ultima oara ne-am intalnit cu cateva luni inainte sa mi se descopere al doilea cancer, o vara pe care o tin minte, vara in care credeam ca am invins aceasta boala! 
Suferintele de tot felul, tratamentele si, desigur, anii m-au marcat, cu siguranta, insa speram ca nu intr-atat incat sa ma recunoasca. 

Ultima oara mi se paruse un pic pierduta. Imi marturisise atunci ca, din intamplare, descoperise ca, dupa succesiunea facuta ca urmare a mortii sotului ei, casa in care locuia de 30 de ani nu ii mai apatinea. Prin ce inginerii reusise unicul ei fiu sa faca asta... nu stia. Personal,  banuiam ca ea uitase, coplesita de oboseala si doliu, si ca totul se facuse cu acceptul ei...

Am intrat in biserica si mi-am cautat un loc de unde sa pot vedea intrarea. Era racoare si bine acolo in timp ce afara erau 38 °C! Si asta la ora 18!

Incet, incet, enoriasii veneau la Vecernie si printre ei am zarit-o si pe ea. Desi ma gandeam ca avea rezervat un loc in fata, avand in vedere fregventa cu care venea la slujbele zilnice, Rusalina, micuta si modesta, se aseza pe o banca, aproape de iesire.

M-am indreptat spre ea si, cum slujba incepuse, m-am asezat langa ea fara sa-i spun vreun cuvant. Nu m-a privit, desi banuiam ca isi cunostea "colega" de banca si observase ca langa ea era altcineva. Am gasit apoi un moment si i-am prins mana in mana mea. M-a privit surprinsa prin lentilele mari ale ochelarilor,  uimita, nedumerita. 

- Nu ma mai recunosti? am intrebat soptit, usor dezamagita.
- Esti chiar tu sau am halucinatii, m-a intrebat ea, ridicandu-si pe nas ochelarii de dupa care ma privea cumva pierduta.
Am incuviintat din priviri si, mana in mana, am continuat sa urmarim Vecernia.

Din cand in cand ne mai aruncam cate o privire strangandu-ne usor mainile!

Afara se porni o ploaie de vara, binevenita.
Preotul incepu sa citeasca acatistele cu voce tare. 
Rand pe rand, cei care-si recunosteau pomelnicul, se inchinau. 

- Alexandru, David... asta este al meu, imi zise, tragandu-ma usor langa ea. 
Si mi-am auzit atunci si numele meu.
Rusalina, desi nu mai stia nimic de mine de cativa ani, continua sa se roage pentru sanatatea mea! 
Si ochii mi se umplura de lacrimi, coplesita de vina de a ma fi pierdut in uitare.

Am iesit din biserica la brat, ea micuta, atarnata de mine, intrebandu-se cu voce tare daca era adevarat ca venisem la ea... sau mintea ii juca o festa.

Ploaia se intetise intre timp, asa ca nici o sansa sa stam de vorba pe o banca, cum ma gandisem eu.

Rusalina ma invita la ea in casa. Locuia la doi pasi de biserica.

In apartamentul acela nu mai fusesem de foate mult timp... atat de mult incat ma rusinam sa socotesc.
Marturisesc ca mereu simtisem o apasare la trecerea acelui prag. Poate pentru ca aparamentul, situat la parter si orientat spre nord, era foarte intunecos sau poate ca percepeam ceva din drama care se petrecea intre acele ziduri.

Caci viata ei  de dinainte... fusese un adevarat cosmar.
Rodica, a trait o poveste trista, pe alocuri  cu accente inspaimantatoare! 
Frumoasa si senzuala, firesc si fara artificii, si-a intalnit marea iubire - dar si calaul -  in persoana unui
barbat sarmant, inteligent, amuzant si aparent blajin, dar ... in realitate un alcoolic inrait si un hartuitor patologic! 
In fata putinilor prieteni care ii mai ramasese, intre care eram si noi, el era curtenitor si atent cu ea. 
Zilnic insa, fara martori, o teroriza cu o placere sadica. 
Nu o maltratase fizic niciodata - insa psihic... o facuse in
mod constantant si metodic.

Impreuna au avut un baiat, venit ca un dar divin, ea fiind declarata sterila. 
Si toata tandretea ei retinuta a revarsat-o asupra copilului sau, astazi un manager de succes, mult prea ocupat pentru ca sa isi mai vada mama.

Au urmat apoi multi ani  in care ea si-a ingriji  calaul, ajuns paralizat si redus la starea de leguma.
Si-a facut datoria exemplar, cu jertfire deplina. 

Moartea lui i-a adus eliberarea si nu numai. 
Caci Rodica a murit odata cu cel care a chinuit-o. 
Rusalina... renascuta, a iertat si a uitat totul. 
Si asta ma fascina la ea. 

- Sa-l ierte Dumnezeu... Stii, multe am invatat de la el... spuse ea cu cel mai firesc ton.

Apartamentul era acelasi din vremurile de odinioara, atat de... la fel incat m-am infiorat. 
Anii tecusera insa nici ea, nici casa ei nu suferisera vreo schimbare.

Ma servi cu un pahar cu apa si imi spuse, cu o nevinovatie de copil :
- Nu ma doare nimic, nu am nici o boala, mananc putin, dorm destul, ma rog si merg la biserica zilnic; dimineata si seara! Nu am mai fost in oras de cand ne-am intalnit, stii, atunci... Am magazinele in jur, posta, banca, totul. Imi pare uneori ca sunt rupta de realitate dar asta nu ma deranjaza. Nu stiu nimic din ce se petrece in lume si ma adancesc cumva in rugaciune... Dar... tot pacatoasa sunt...
Zambi a repros.

Atunci am inteles de ce era vizibil nemarcata de timp. Viata ei monahiceasca ii pusese pe chip o seninatate angelica.
Si o gaseam asa de frumoasa!

- Sunt fericita cu Dumnezeu alaturi... Nu imi vine sa cred cat de fericita sunt! Si uite, cum ai venit tu la mine azi! E si asta tot un dar de la El! Si tot nu-mi vine a crede. Stii, cand suna telefonul la mine e sigur ca cineva a gresit numarul!
Imi spuse asta fara suparare, fara amaraciune.

- Si fiul tau, nepotii, ce fac? indraznii eu sa intreb, inghitindu-mi lacrimile.
- Sunt bine... dar ne vedem rar... El e foarte ocupat... O duce foarte bine - are o casa cu scara din cristal! Dar eu... sunt fericita asa...
Ridica din umeri, cu seninatate de copil. Credinta ii vindeca rana de a nu-si vedea fiul si nepotii decat de doua ori pe an.

Imi veni in gand ca ea Il iubea pe Dumnezeu asa cum se cuvenea: din toata inima ei, din tot sufletul ei, din tot cugetul ei, intocmai poruncii lui Dumnezeu!

Am plecat de acolo smerita. Desi in fata blocului erau insirate cateva taxiuri, am pornit pe jos, incercand sa-mi limpezesc gandurile.

Murmurai o intrebare: Care sa fie, Doamne, oare calea cea buna? A ei ori a mea? 

Eu nu reuseam sa ma bucur de vacanta, fiind singura, fara nepotii si familia mea, in timp ce ea... multumindu-se sa-si vada fiul si nepotii din cand in cand, traia in rugaciune, departe de lume, fara prieteni, singura dar fericita,  doar ea si Dumnezeu.

In acel apartament, ponosit si demodat, in miros de lumanari si tamaie, Rusalina isi traia a doua ei existenta, aceea de om al lui Dumnezeu! 
Si era asa de frumoasa...



Sibiu, 15 August 2017





luni, 26 iunie 2017

PE O STRADA, LA MARGINE DE BUCURESTI...


S-A INTAMPLAT CANDVA, PRIN ANII '50... 

Pe strada Lamaitei, din mahalaua Rahovei, in anii '50 , orice ploaie te baga in noroi pana la gat, iar apa ti-o luai de la cismeaua din capul strazii. Nu exista canalizare si laturile se azvarleau... cu gratie... pe strada. Adesea, pentru a arata onorabil; in astfel de zile... "negre", erai nevoit sa-ti pui pantofii la iesirea in sosea!
Strada asta era in sine o comunitate, cu ierarhii de necontestat, caci locuitorii ei erau foarte diferiti; toti se cunosteau, isi stiau necazurile, lipsurile, bucuriile, metehnele ... fiecare insa isi cunostea si lungul nasului!

Viata oamenilor din cartierele marginase ale Bucurestiului de odinioara era plina de neprevazut.
Asa era mahalaua si poate ca asta era farmecul ei: toata lumea era martor si participant implicit la viata fiecaruia din membri ei!
Toti se  salutau, se vizitau, isi imprumutau unii altora poate chiar si lingurita de zahar pentru ceai si exista un respect incontestabil. Lumea era pestrita, un amalgam interesant de oameni instruiti si analfabeti, persoane stilate si  oameni simpli; fiecare insa tinea la onoarea sa!
Nu trecea nimeni pe strada fara sa salute si limbajul - oricat ar parea azi de ciudat - era unul politicos. Nimeni nu isi permitea un "bre" condescendent cu oricine sau alte marlanii intalnite azi din belsug!
Intre vecini erau "doamne", "domni", "nea", "nenea", "madam", "coana" si "fa"... fiecare cu statutul sau!
La numarul 16, pe strada Lamaitei, locuiau niste "tigani de matase", "artisti". Cand plecau sa cante la nunti toti copiii fugeau dupa ei prinsi ca de un soi de euforie, exacerbata desigur de dara de "Odicolon" -  cumparat la litru de la drogheria din sosea - cu care se dadeau din belsug!
Gogu canta la saxofon si era un fel de sef de trib. 
Cand avea bani, mergea la macelarie si intindea mana plina de ghiuluri din aur cerand - cu glas tare si privind in jur - "bucata cea mai mare si mai frumoasa, maestre!"; cand nu mai avea bani ... arata cu degetul cel mic bucatelele pe care macelarul le radea de pe oase si nu uita sa spuna ca le ia ..."pentru pisica"!

La nr. 22, in casa cu etaj, singura de acest fel de pe strada, locuia un profesor de matematica a carui fiica se omorase la 18 ani. De atunci sotia lui iesea rar din casa. Desi devenisera ciudati, toata lumea ii respecta si le intelegea necazul. Erau multe vecinele care le duceau cate un cozonac, de Pasti, ori o farfurie cu de toate, de la pomana ce se facea de ziua Mosilor!

Alaturi, era casa fotografului, Conu' Tica,  care isi avea atelierul pe undeva, pe langa Parcul Carol. Traia singur  si devenise destul de ursuz de cand ii murise 
sotia. Umbla vorba ca femeia incercase sa slabeasca band otet in fiecare zi si de aceea murise. De fapt o rapusese o leucemie galopanta!
Oricum bietul fotograf nu mai era cine fusese!

In imobilul cu obloane albe de la nr. 8 traia D.na Ionescu cu familia; era o femeie ce impunea din pricina hotararii cu care isi asuprea barbatul cat era ziua de lunga, pe nea Fanica Ionescu, pedepsindu-l pentru anii in care a inselat-o cu o croitoreasa din Ploiesti.

El nu zicea nimic; avea insa aerul unui caine batut!

La numarul 43 locuia un pitic si el era de departe personajul cel mai pizmuit de pe strada!
Nea Gicu, care era prieten cu lautarii din Bordei care cantau cu Gica Petrescu, socotea ca "aratarea asta de om" avusese noroc cu carul. 

Pana si Nae, slabanogul, care traia cu o tiganca mai batrana decat el, intr-o camera inchiriata chiar in casa piticului, abia isi ascundea invidia. 
Piticul asta, al carui nume nu il mai stia nimeni, era insurat cu Chichi, o blonda naturala, frumoasa foc, pe care o luase din Crucea de Piatra dupa ce comunistii au venit cu "morala proletara" si le-au zburatacit pe "fetele vesele" de acolo, trimitandu-le la munca, in fabrica.
Pe atunci Chichi era o copila. Piticu' a luat-o la el, s-a insurat cu ea la Sfat -  cand a facut 18 ani - si o trata ca pe o printesa.
Cu timpul a inceput si ea sa creada ca e o "cocoana" asa ca se comporta cu pretiozitate ridicand gratios degetul cel mic de la mana, cand ducea ceasca de cafea la gura, sau tinandu-si cu delicatete poala capotului de zenana, cand mergea in coltul strazii, dupa apa; niciodata nu pleca de acasa fara palarie pe cap si manusi in mana si se chinuia sa poarte tocuri. A avut chiar si o haina de blana, cumparata de barbat'su din Talcioc, dar niste comunisti recalcitranti, cu "manie proletara" i-au taiat-o cu lama intr-o zi, pe cand mergea cu tramvaiul la piata Unirii! 

Erau vremuri cand basmaua era la mare pret si sa fii doamna... era periculos!!!

Pe nevasta piticului toti o petreceau cu privirea, cand trecea pe strada desfundata, admirandu-i rotunjimile si balansul soldurilor pus in evidenta de gropile prin care tocurile lui Chichi intrau in mod inevitabil! 

Toate vecinele o pizmuiau pentru frumusetea tenului datorata, dupa spusele unora, apei de castraveti a carei reteta numai ea o stia si care era un mare secret!
Nu era om din mahala sa nu se intrebe prin ce
 miracol 
ajunsese "jumatatea aia de om, cu cap mare si picioare scurte", sa fie socotit barbatul  demn de a sta alaturi de Chichi !

Piticu' facea bani din orice. Se ferea de munca ca dracu' de tamaie dar se descurca de minune!

Candva lucrase la circ dar venirea comunistilor la putere facuse sa se cam stinga gloria circului asa ca, odata ce targul de vechituri era in floare si afacerile la negru ii mergeau bine... s-a lasat de scalambaieli. Totusi cand se mai facea cate un balci in Obor... mergea si el, mai mult ca sa isi intalneasca vechii colegi.

Casa de la nr 43 fusese a coanei Mitza, moasa cartierului. Dupa moartea barbatului ei, piticu' 
 o convinsese sa il treaca pe actele de proprietate, chipurile "ca sa nu ii ia comunistii" casa! Au locuit impreuna pana cand femeia s-a prapadit! Fusese ca si copilul ei. Unii spuneau chiar ca ea l-ar fi mosit cand a venit pe lume!

Casa era facuta din chirpici; camerele erau joase, podite cu scandura inegrita de timp si de otrepile muiate in apa murdara cu care Chichi le spala, o data pe saptamana.
Toate incaperile comunicau intre ele si fiecare avea trei usi din care una dadea pe un hol lung, cu geamuri multe si vesnic murdare, de care stateau spanzurate niste carpe inflorate in chip de perdele.

Camerele astea ii aduceau ceva bani "micutului" caci le inchiria.
Odaia dinspre strada av
ea si fereastra si usa caci fusese candva atelierul barbatului moasei, care se fusese croitor!


Indiferent la ce ora  treceai prin fata casei, in fereastra dormea o pisica tigrata cu gheare viguroase si mustati lungi, aidoma celei imprimate azi pe pachetele cu mancare pentru pisici. Daca motanul nu era in fereastra... era semn ca piticu' avea..."musafiri", caci camera asta aducea cei mai multi bani!

Piticu' o inchiria uneori chiar... "cu ora" unor domni amatori de aventuri galante cu statut "incognito". Unde ii gasea pe "doritori" doar el stia!
Cum se putea intra si iesi  direct din strada... discretia era asigurata. 
Mobilata doar cu un pat cu tablii de fier, un scaun si o masa, ce fusese candva masuta de toaleta, aceasta era totusi singura incapere mai de doamne-ajuta a casei.

Clientul cel mai bun al Piticului era un barbat intre doua varste, spilcuit nevoie-mare, care venea punctual o data pe saptamana: joia.
O Volga neaga, intotdeauna lustruita, ce se hurduca din toate incheieturile prin gropile strazii Lamaitei pana in dreptul usii de la numarul 43, aducea, la ora cand cadea intunericul, o doamna a carei fata nimeni nu se putea lauda ca o vazuse.
Cine erau cei doi... ramasese un mare secret.


Piticu' stia ca succesul afacerilor de acest fel era asigurat tocmai de discretie asa ca... el pleca 
de acasa in fiecare joi, cand domnul cu pricina venea sa isi intalneasca iubita,

incarcat de pachete cu delicatese, procurate de pe piata neagra.
Isi facuse un obicei ca intreaga noapte de joi spre vineri sa joace carti intr-un tripou improvizat, undeva pe la Foisorului de Foc, in pivnita casei unui boier, fugit in Franta, casa ce era locuita acum de niste militieni cu care Piticu' facea... "afaceri"!
Iata insa ca, intr-o seara torida de vara, in joia cu pricina, domnul misterios a asteptat in zadar.
Volga cea neagra nu a intrat pe strada Lamaitei!
Ce s-o fi intamplat... nimeni nu stia cu precizie.
Cert este ca in zori, cand s-a intors acasa, Piticu' a avut parte de cea mai dureroasa dintre surprize.
Musafirul si frumoasa lui nevasta dormeau imbratisati, turmentati de sampanie si instinctele dezlantuite de ea. 

Pe scaun si pe jos stateau aruncate hainele celor doi iar pe masa se mai vedeau inca resturile festinului improvizat!
Se vede treaba ca blonduta Chichi s-a lasat "convinsa" de barbatul ramas cu buzele umflate si care, simtindu-i "clasa", a uitat ca "cocoana" era sotia celui cu care facea "afaceri" si...a invitat-o ... la masa!
Sampanie era, delicatesuri erau, de consolare era nevoie... si cum Chichi era tare aratoasa si "sensibila"... uite asa, dintr-una in alta... restul a venit de la sine!

Ranit in orgoliul si furios de neputinta lui, Piticu' nu a gasit alta razbunare decat aceea de a-i expune pe "amantii de ocazie" intregii mahalale, facandu-i pe ei, dar si pe sine, de rasul lumii!
Astfel a deschis usa dinspre strada si i-a invitat pe toti gura casca sa vina sa vada ce i-a facut lui nevasta-sa!
Ce a urmat... a fost de un grotesc desavarsit.

 "- Lume, lume, veniti sa vedeti ce mi-a facut mie femeia mea", striga cat putea Piticu' , ca la circ, smulgandu-si parul dat cu briantina, invitand vecinii sa intre pe o usa si sa iasa pe alta!


Lumea intra din strada, trecea pe langa patul unde se comisese tradarea, ii privea pe vinovati si apoi iesea prin culoar in curte si...  inapoi in strada!

Nu a lipsit decat sa rupa bilete la intrare!

Barbatul, acoperit cu o patura slinoasa, statea ca un eunuc la usa Haremului, incremenit, fara nici o expresie pe fata, neputand nici macar sa se gandeasca daca va lua bataie ... sau daca va scapa cu viata! Asa ceva nu patise, cu siguranta, niciodata!
Din "stofa" lui de domn nu mai ramasesera decat ciorapii trei sferturi cu jartiere fine care, in situatia in care se afla, erau absolut ridicole!
Chichi, "cadana" imprudenta, incerca sa se ascunda sub cearceaful de un alb indoielnic, lasandu-si la vedere doar motul blond, zguduind patul, cu tablii de metal, de hohote de plans.

Circul asta a durat pana cand nu a mai fost nici un curios!
Spre seara Piticu' l-a lasat 
sa plece, intreg si nevatamat, 
pe
"clientul" - ajuns si parasit si de rusine - si au ramas in doi: el si Chichi, femeia vietii lui! 

Dupa o asa deplina intunecare a mintii, singur, trist si epuizat, Piticu' s-a trezit la realitate...

A plans, s-a tanguit si a sfarsit prin a se impaca cu frumoasa lui. La urma urmei ce putea sa faca?

A doua zi dimineata, inarmata cu carpe, perii si ziare, Chichi a noastra, plina de energie si fredonand, pitigaiat si fals, refrenul romantei "Zaraza", a facut o curatenie in casa ca niciodata pana atunci: a frecat podelele cu peria, apa si lesie, si a sters geamurile marchizei, a scuturat presurile si a pus pana si flori in glastra!
Si... viata a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se pare ca de atunci Piticu' nu a mai inchiriat camere!

.................................................................................................

In vara anului 1996, cautand eu un far pentru masina mea, cineva mi-a spus ca pot gasi ce doresc intr-un garaj din Rahova. Cand am vazut adresa... am suras: Str.Lamaitei nr 43!
Am decis sa merg pana acolo, manata de curiozitatea de a recunoaste ceva din povestea aflata cu ani in urma.

In capatul strazii Lamaitei, ramasa stinghera printre blocurile confort 3, construite pe vremea lui Ceausescu, nu mai exista cismeaua din poveste! Strada era canalizata. 
Nu era insa asfaltata nici in '96  ci doar pietruita cu resturi de moloz... si, in capatul dinspre sosea, primarul... "care este" instalase o banca - acum plina de nume incrustate cu briceagul, inimioare si arsuri de tigara, pe care stateau ciorchini tinerii "omoratori de vreme"!

La numarul 43 era intr-adevar un fel de depozit de fiare vechi si cateva masini dezmembrate.
Incontestabil, aceasta fusese casa piticului caci inca mai existau geamul si usa camerei ce fusese scena intamplarilor povestite mai sus. Motanul...nu mai era !
Peste drum, spre coltul strazii, in fosta casa a Doamnei Ionescu, cineva scosese un casetofon afara si intreaga comunitate se "desfata" cu manele!
In curtea lautarilor de alta data era acum un bloc cu trei nivele, vopsit oranj si aratand total nepotrivit cu ambianta locului. 
Casa cu etaj a profesorului arata ponosita; curtea devenise depozit de pitici de gradina si ingerasi de gips si mai nimic nu amintea de prosperul imobil cladit de singurul intelectual al cartierului de odinioara!

Personajele povestirii mele evident au disparut de mult. Altele le-au luat locul. Mica comunitate a strazii de mahala nu mai este aceeasi. Ici colo, cate o casa mai rasarita, varuita in culori tipatoare, cu balcoane complicate si geamuri TERMOPAN... sta ascunsa dupa garduri darapanate ori cu aspect de cimitir. Gunoaie moderne - pungi de plastic si PET.uri ... pretutindeni! 
Dar ceva lipseste: spiritul comunitatii de alta data!
Nu am indraznit sa intru in curtea de la nr 43. M-am lipsit si de farul ce imi trebuia.

Pe cand intorceam masina, o tigancusa desculta trecu strada in fuga alungata de un batran furios:
- Pleaca d'aci, tiganca 'dracului! striga batranul schimonosit de ura, agitand o punga de plastic pe care scria CORA.
- Nu-i tiganca , bre, e rroma! il corecta un pusti obraznic cu picioare murdare bagate in niste 
 papuci de  plastic de culoare indefinita.
- Roma, pe dracu, mormai omul agasat, e o hoata, asta e!

Am plecat din Rahova zilelor noastre trista.
Nici mahalaua nu mai este ce a fost!
Povestile de amor cu nabadai de alta data sunt azi inlocuite de balciul amorurilor vedetelor mondene!
Din strada ne-am mutat in deplina singuratate in fata televizorului!
Daca vecina e bolnava in casa de alaturi... nu mai stie nimeni. Toti insa se cearta, se pandesc, se barfesc, se urasc chiar. Nimeni nu mai este in acord cu nimeni!

E trist azi in mahala. Si oamenii si cainii sunt tristi!
E trist insa si pe Calea Victoriei... pentru ca acum pare ca totul a devenit o mare mahala ... insa una moderna si esential schimbata in rau pentru ca "MAHALA" in realitate era cu totul si cu totul altceva! 



Sevres 
04.06.2011

PS 
Textul a fost debutul meu in Clubul celor 12 cuvinte
L-am reluat, din lipsa de timp,  si in 2014... si tot din lipsa de timp o fac si acum! Scuze!
Vacanta celor 4 nepoti ai mei vine abia lunea viitoare si suntem in serbari si tot felul de manifestari... artistice care imi ocupa tot timpul!
Am avut si vom mai avea si aniversari...



In plus incerc o disciplinare a orelor mele de somn...
O duzina inspirata tuturor!